Fiecare zbor incepe la sol si tot acolo se termina. Intrebarea este doar daca trenul de aterizare atinge din nou pamantul sau ramanem blocati sus, inainte sa ne prabusim.
Se spune ca zborul inseamna libertate.
Minciuna.
Zborul este despre control.
In aer, comandantul da ordine, avionul se supune. Acolo nu e loc pentru nesiguranta. Nici pentru slabiciune. Nici pentru emotii.
Doar ca eu nu sunt un nenorocit de avion. Oglinda imi da dreptate. Par ciufulit in toate directiile, cearcane pe care nici cafeaua nu le mai poate sterge si expresia aia de pe fata care ii face pe toti sa creada ca sunt dura. Sau furioasa. De obicei ambele.
Nu reactionez la apasarea unui buton. Nu functionez dupa manuale sau protocoale. Daca nu fac ce este asteptat, nu exista un checklist care sa arate directia corecta.
Iar viata reala nu e scaunul comandantului. Aici nu este de ajuns hotararea, sangele rece, reflexele si cunostintele.
Oamenii nu sunt piloti automati. Nu-i poti seta pe o directie fixa si sa te astepti sa reactioneze mereu la fel.
In realitate, cand apesi butoanele, uneori nu se intampla nimic. Alteori explodeaza totul.
Doi oameni.
Un cockpit.
Doua panouri de control pline de alarme.
Doua ceruri.
Tinta e altitudinea de croaziera dintre cele doua ceruri. Stabilitatea.
Inainte insa, e acolo decolarea, pe parcurs turbulenta, la final posibilitatea prabusirii.
Iar noi stateam amandoi in cockpit, crezand ca noi controlam.
Credeam ca daca tinem destul de strans sidestick-ul, turbulenta poate fi evitata. Credeam ca celalalt va ceda. Sau macar va reduce putin viteza, inainte sa crape totul.
Dar aici nu despre asta era vorba.
Unul dintre noi voia mereu sa mentina altitudinea.
Celalalt voia doar sa aterizeze odata.
In timpul zborului, altitudinea ii micsoreaza pe cei ramasi la sol, dar mareste deciziile si faptele.
Iar altitudinea e pericolul la care te intorci iar si iar.
Din cauza senzatiei de ascensiune.
