Inspecția exterioară e efectuată de către copilot. Totul e în regulă, ca de obicei - doar câteva insecte moarte pe fuzelaj.
Deschid ochii pe jumătate, mâna îmi caută automat telefonul în adâncul patului. Când îl găsesc în cele din urmă, lumina ecranului îmi scoate ochii. 6:15. Sâmbătă.
Mă răsucesc, îndoi perna, mă cert cu mine să mă întorc la somn, pentru că în ziua liberă somnul e un drept fundamental. După douăzeci de minute mă uitam deja la videoclipuri pe YouTube, în speranța că vreun vlog idiot destinat copiilor mă va adormi. Al cincilea reușește.
Când îmi deschid ochii a doua oară, e ora 12:00. Felicitări, Bernadett! Te-ai trezit în zori, și acum ai dormit jumătate de zi. Aplauze.
Mă dau jos din pat. Părul îmi stă în toate direcțiile, conform obiceiului zilnic, și starea mea de spirit e exact la fel. Pornesc espressorul. Rutina de dimineață e sacră: două degete de de cafea neagră, câteva picături de lapte de ovăz, trei țigări și cel mai important ingredient: un vârf de scârbă față de lume.
Mă târâsc până la frigider, deschid congelatorul și mă holbez la el de parcă acolo ar fi sensul vieții. Spoiler: nu era. Un pungoi pe jumătate de mazăre, o tavă de gheață și o lămâie cu un trecut îndoielnic. Super. N-am mâncare. Doar eu, frigiderul și societatea în care trebuie să mă aventurez dacă vreau să mănânc.
Îmi vine ideea că, dacă tot ies din apartamentul meu cald, liniștit și gol, aș putea să merg și la sală.
Slabă nu sunt, dar măcar sunt înaltă, și grăsimea se distribuie pe mine cum se distribuie deciziile proaste de-a lungul unei vieți. Gușa mi-a a primit o atenție destul de generoasă la creație, dar restul e aproximativ proporțional. Mă mișc pentru că altfel mă descompun.
Duș, echipament de sală, geantă. Motivație - sub semnul întrebării - dar am tot ce trebuie.
Am intrat în sală. Surprinzător, nu sunt acolo cinci clase de liceu, e și aer. Intru în vestiar, îmi trag echipamentul pe mine, închid geanta, setez playlistul și ies să mă antrenez.
În pauze m-ă uit în jur și observ un duo ciudat: o fată înaltă, mai plinuță, și un băiat slab și scund. Se vede pe ei că e prima oară când vin. Dacă încep să apese la întâmplare pe aparate, moare cineva.
Bineînțeles că se așază exact lângă mine. La presa pentru picioare.
Fata încearcă să regleze aparatul, dar e prea jos, iar băiatul stă deasupra ei și încearcă să o ajute cu mâna. Duo genial. Când văd că se încinge uleiul pentru două clătite, sar în picioare. Greutatea se lovește înapoi de sub mine ca un foc de armă, dar măcar de la aia nu se rănește nimeni.
Nu sunt singura care vrea să ajute.
Apare și un bărbat. Un bărbat care nu cere să te uiți la el, dar tot te uiți. Înalt, dar nu frumușelul clasic. Mai degrabă cel la care corpul tău reacționează înaintea minții. Părul negru, zburlit, dat pe spate cu mâna. Tâmplele cărunte - genul de căruntețe care nu îmbătrânește, ci te face periculos de sexy. Privirea lui nu întreabă, doar evaluează.
Simt că stomacul mi se contractă o clipă, iar picioarele îmi intră în alertă. Se pregătesc să fugă. Sau să atace.
La început stau deoparte și urmăresc cum Superman dă ordine băiatului. Când văd ce vor să facă, încep să râd în sinea mea, apoi îi iau locul băiatului înainte ca aparatul să omoare pe cineva. Îi explic fetei ce trebuie să facă înainte ca presa să o reordoneze în formă de clătită. Funcționează.
Tocmai mă întorceam să mă antrenez când cineva mă atinge pe umăr. Mă întorc. E eroul nostru. Bărbatul cu părul negru, ușor cărunt, puțin prea sigur pe el. Gura îi se mișcă, dar nu aud nimic din cauza muzicii.
Îmi scot căștile. Zâmbește.
- A fost o salvare frumoasă - încearcă din nou să vorbească. - De unde reflexele astea? Cu ce te ocupi?
Vocea lui e adâncă, ușor răgușită.
- Desenez.
- Deci e instinct. Te invidiez. Eu a trebuit să învăț asta.
- Tu cu ce te ocupi? - întreb politicos, doar ca să păstrez aparența conversației.
- Sunt pilot.
Bingo. Încă unul care privește oamenii de sus - în cazul ăsta, nu doar la figurat. Bineînțeles că e pilot.
- Frumos - răspund zămbind.
Îmi vine în minte copilăria. Lumea aviației îmi era apropiată, am crescut parțial în jurul elicopterelor. Tatăl meu a lucrat pe cisternă, apoi a fost mecanic de elicoptere.
- N-ai de ce să te plângi - adaug.
- Nici tu. Să trăiești din desenat nu e un lucru plictisitor.
- Sunt specialist creativ. Publicitate, marketing, PR. Câteodată îmi explodează creierul, câteodată eu.
- Deci tu vinzi lumii iluzii?
- Iar tu zbori dinaintea lor.
Fața lui se destinde încet. Ochii îi sunt negri. Nu căprui. Negri. Ca o cafea pe care ai uitat să o filtrezi.
- Îți place să zbori? - întreabă.
- Îmi place lumea aviației.
- De ce?
- O să râzi. Din cauza protocolului. Ador protocolul. Un fel de fetiș bizar.
- Îți place protocolul? Asta e nou.
- Viața mea e un haos. E bine să vezi că în altă parte funcționează regulile.
Mai stăm puțin de vorbă, apoi îi sună telefonul. Se uită la el, îl respinge.
- Am putea continua - zice. - Îmi dai datele de contact?
- Dacă universul vrea și el, ne mai întâlnim. Mama m-a ferit mereu de străini.
Mă întorc zâmbind și mă duc înapoi să mă antrenez.
- Atunci pe curând, străino! - strigă după mine.
- Pa! - arunc automat.
Am dat câteva blesteme în sinea mea că m-au abordat în această zi minunată.
Apoi creierul meu se recalibrează. Ce te-a apucat, Bernadett? Crezi că ești femeia fatală irezistibilă?
Îmi termin antrenamentul furioasă, fac duș și plec acasă. Adică nu. La cumpărături. Apoi acasă, să gătesc. Sâmbătă seară. Singură.
Bernadett, bătrânica socială.




