ÎNTRERUPTĂ
Interfenrență emoțională. Legătura cu turnul s-a întrerupt.
Simt cum îmi mușcă din suflet. Arde. Mă roade pe dinăuntru.
S-a strecurat în subconștientul meu și nu mi-am mai putut ține în frâu gândurile.
Îl iubesc, sau doar mi-e milă? M-a atins povestea lui, sau mă amețește puterea lui?
Nu pot decide, și asta e înspăimântător. Înspăimântător și dureros, ca și cum cineva mi-ar trage un chibrit pe piept.
Gândul că vorbește despre noi. Că a fost un mesaj și știa că o să-l înțeleg. Mă scoate din minți.
Încep să tastez cu mâna tremurândă:
Șterg. Imediat.
Pun telefonul deoparte, sting lumina. Mă zvârcolesc. Lenjeria e strânsă ghem în mijlocul patului, iar eu tremur. M-am uitat la ceas: 2:14 dimineața. Minunat. Răceala asta insuportabilă mă termină. Înghit câteva pastile, beau peste ele o cană de ceai, apoi mă las iar în pat.
Dau cu picioarele în plapumă până, într-un final, se așază cât de cât și reușesc să mă învelesc. Transpir. - Nu mai trage plapuma de pe tine, măcar acum rezistă! - îmi poruncesc.
Medicamentul începe să-și facă efectul, încet. Mirosurile și luminile se estompează.
Și atunci îmi apare, ca un flash, fața lui. Zâmbetul ăla pe care doar el îl are. Oare unde e acum și la ce se gândește? Îmi cad pleoapele, dar gândurile rămân. Ca și cum aș pluti între două ceruri, unde nu mai calc pe pământ, dar încă nu știu să zbor.
Dimineața mă trezesc brusc la zgomotul alarmei. Sar din pat ca și cum n-aș avea nimic. Acest gând se face scrum imediat. Amețesc, mă sprijin de perete, încep să tușesc. Cinci minute doar stau, încerc să mă adun.
Trebuie să merg la muncă. Am o întâlnire importantă. Proiectul meu, la care lucrez de luni de zile. Trebuie să fiu acolo.
Ăla încă e al meu.
Când îmi recapăt echilibrul, ies în bucătărie. Pornesc espressorul, apoi mă târăsc înapoi în cameră. Mă așez pe marginea patului și mă pregătesc pentru rutina de dimineață. Mă îmbrac, apoi ies pe terasă.
Aerul rece mă lovește în față, iar mirosul de cafea proaspătă rămâne lipit de mine. Aprind prima țigară și simt cum tusea începe să se domolească.
Gândurile îmi fug în toate direcțiile. Să trimit mesajul? Să scriu altceva? Să cer o întâlnire? Sau să le las baltă? Cartea. Cearta. Pe el.
Două rânduri nu ajung. Am mai mult în mine. Mult mai mult. Mai multă furie.
Se golește cana, țigara arde până la filtru. Îmi trag o șapcă de baseball și-mi scot părul lung, castaniu, prin gaura de la șapcă.
Și pe drum îmi bubuie capul. De ce s-ar opri?
La muncă, pentru o vreme, mi se mută atenția. Fac două ceaiuri, apoi ieșim cu colegul meu pe terasă. Câteva minute de râs, după care înapoi în tăcere. Tăcerea, însă readuce gândurile. De ce nu-mi spune? De ce nu se deschide, ca să-i pot da o șansă?
Mă calmez. Sunt lucruri grele. Îl cunosc, îmi imaginez ce greutate pot avea.
Îmi scot telefonul și câteva minute doar mă holbez la ecran. Încerc să iau o decizie.
Ușa se deschide. Blochez ecranul. Șeful meu intră zâmbind.
- Bună dimineața! Cum sunteți?
Îi răspund cu o tuse.
- a final mă îmbolnăvesc și eu! - zice șeful.
- Să-mi iau concediu medical? - întreb parțial în glumă.
- Nu, nu, stai liniștită. De-o răceală mică nu mi-e frică.
Se aud doar tastele și clickurile mouseului .Stau în fața monitorului, încerc să scriu noul slogan, dar mintea mea e în altă parte. Îmi scot telefonul, citesc ce am scris. Șterg. Iar tastez:
Arunc telefonul pe birou. După o oră, vine răspunsul.
Liniștea din birou e sfâșiată de sunetul telefonului meu. Mark. Roșie la față, resping. Sună iar. Respinge iar. După zece minute, sună din nou. Cei din jur deja râdeau de mine, dar eu, și de data asta, cu un gest hotărât, trag spre iconița roșie de pe ecran. Vine un mesaj:
Îmi explodează tensiunea. Îmi îmbrac geaca și ies pe terasă.Aerul e rece și ascuțit. Fumul țigării se destramă în timp ce reformulez și continui:
După câteva minute vine răspunsul:
Control freak-ul dracului. Atât. N-a câștigat nimeni.
A doua zi merg la muncă fără machiaj, în blugi largi și hanorac roșu cu glugă. Mă simt un pic mai bine, dar îmi păstrez energia pentru seară.
După-amiază plecăm spre casă împreună cu colegul meu. Ieșind din clădire încă glumeam ceva, când spune: - Uite, așa ar trebui să arate și pilotul tău, ca să nu te înfurie constant!
Îmi ridic capul și picioarele îmi încremenesc. În fața mea stătea un bărbat de 187 cm, cu păr negru și barbă, în uniformă. Pantaloni bleumarin, călcați impecabil, postură sigură, ochi negri, reci. Haina deschisă, iar de sub ea se vede manșeta sacoului cu patru dungi aurii. Cămașa îi stătea întinsă pe corp.
Pilotul meu…
