Două săptămâni în care viața e atât de plictisitoare, că uneori îmi verificam pulsul ca să mă asigur că trăiesc. Nici la muncă nu m-au enervat, ceea ce la mine e aproximativ a opta minune a lumii.

Era atât de liniște, că deja mi se părea suspect. Aerul neted. Liniștea de dinaintea furtunii.

Dimineața lucram, după-amiaza mă antrenam, ieșeam cu prietenii, seara mă speteam pe proiecte extra. Între timp, organizam ziua de naștere a prietenei mele, Vivien. Va primi bilet de avion, la Paris. De trei ani mă tot chinuia pentru el, acum într-un final m-am lăsat convinsă.

Ea e fata de catalog: față perfectă, corp perfect, haos perfect în cap, cu o grămadă de minte. Cel puțin în asta ne potrivim. Ne susținem toate prostiile una alteia, ba chiar concurăm cine reușește să facă mai mult rău în propria viață.

Când am cunoscut-o, avea părul vopsit blond. Acum e înapoi la castaniul ei natural, dar pentru mine va rămâne mereu prietena mea blondă, indiferent în fața cui o menționez.

Mă uitam la biletele de avion și eram la un pas de infarct cerebral. Apoi am găsit soluția. La întoarcere, un Boeing 737 MAX. Genial. Din cauza articolelor din presă am avut o reacție instinctivă de nervozitate, pentru că la accidentele aviatice tipul de aeronavă contează mereu mai mult când e vorba de Boeing. Știu, statistică, exagerată. Creierul meu tot nu se liniștea.

Compromisul a fost acceptat. Înapoi la viața plictisitoare.

M-am dus la sală. Am intrat în sală. Mirosul de dezinfectant se amesteca cu transpirația, greutățile bubuiau înfundat, aparatele scârțâiau. Din toate direcțiile muzică, în oglinzi mișcări haotice și fețe încordate. Zgomotos, chiar și tăcerea.

Am privit în lateral.

E acolo.

Pilotul înalt, cu părul negru. Nu singur. Cu o gașcă zgomotoasă. Genul de cerc de prieteni unde fiecare râs e o competiție și toată lumea se bucură. El stătea în mijloc, în tricou negru cu mânecă scurtă, pantaloni închisi la culoare, adidași albi, uzați dar scumpi. Părul neîngrijit, dat pe spate cu mâna.

Am început involuntar să-mi trosesc degetele. Unul. Încă unul. Nu din nervozitate. Mai degrabă din reflex.

Nu se uita la mine. Sau poate nu vreau să recunosc că se uita.

- Comandante! - strigă cineva, și toată sala răsună.

Străinul frumos s-a întors imediat spre voce. Bineînțeles că e comandant. De ce m-aș mai mira? Îi stătea enervant de bine. Și felul în care dă ordine se potrivește perfect cu imaginea.

Apoi apare altcineva. Cineva pe care chiar nu voiam să-l văd.

Fostul meu.

Am schimbat rapid direcția, m-am ascuns pe o bicicletă și am început să pedalez. Fostul s-a apropiat și s-a aplecat spre mine.

- Buongiorno, signorina! - îmi zâmbea larg, de parcă despărțirea noastră fusese doar o eroare administrativă.

- Salut - am mormăit.

Vorbește. Eu număr în cap la câte grade ar trebui să mă înclin ca măcar să-mi rup gâtul și să scap de el, când de cealaltă parte a mea se aude o voce. Adâncă. Calmă. Rece.

- Salut.

Am înghețat. El capitano. Ardeam. Până la ceafă.

Stau între cei doi bărbați. Fostul s-a aplecat aproape, celălalt doar privea. Apoi primul mi-a dat un pupic pe obraz, și-a luat rămas bun și a plecat. Ochii mei au descris un arc mai mare ca de obicei. O să am strabism de atâtea rotații.

Am privit înapoi. Privirea comandantului s-a oprit pe mine.

- Păcat că nu mi-ai dat atunci datele de contact.

- Păcat - răspund, încercând să nu zâmbesc.

- Putem remedia asta acum - zice, în timp ce începe să-și rotească încet ceasul pe încheietura stângă, apoi îmi pune telefonul în mână.

Când l-am preluat, degetul lui s-a atins de al meu. Prea mult timp ca să fie întâmplător.

Îmi introduc numărul.

Seara, când am ajuns acasă, ecranul a luminat. Un mesaj nou.

Am izbucnit în râs.

Câteva minute mai târziu a venit răspunsul.

Am zâmbit ca o idioată, mi-am spus numele, și - dintr-un impuls - l-am rugat să-mi spună ceva personal despre el.

Trei minute doar m-am holbat la ecran. Am pus telefonul jos. Apoi l-am luat iar. De vreo zece ori, ca să fiu sigură.

Când se întâmplă ceva interesant în viața mea, brusc joc rolul femeii reci și controlate - care de altfel și sunt - dar poate în momentele astea o amplific.

Mark. Și numele e ca el. Clasic, sigur pe sine, puțin enervant de perfect. În plus, știe exact ce declanșează la o femeie. Întreaga lui existență e o provocare permanentă.

A doua zi dimineața mă așteaptă un mesaj nou. A venit în zori. Probabil că eu adormeam tocmai când se trezea el.

M-am uitat jumătate de minut la ecran, apoi am scris doar atât.

Zece minute. Douăzeci. Apoi a vibrat telefonul.

Am râs, tare, înainte să mă prind.

După aia, jumătate de zi nimic. Aproape uitasem, când seara eram la duș, iar ecranul telefonului s-a luminat din nou. Udă tot, întind mâna după el.

Am răspuns o oră mai târziu. Regula de aur.

Mă opresc. Părul încă ud, degetele tremurând deasupra ecranului.

Rareori se întâmplă să nu știu ce să răspund. De obicei am mereu o replică. O înțepătură cu care îi enervez pe toți la sânge. Acum nu am.

Până la urmă scriu doar atât.

În seara aceea m-am zvârcolit. M-a derutat cât de repede mi-a găsit fisurile - și că aceeași obrăznicie mă irita și mă excita în același timp.

Nu obișnuiesc să mă gândesc atât la un bărbat. Nu obișnuiesc să mă gândesc la ei deloc. De obicei îi observ, îi analizez, mă plictisesc, trec mai departe. Mark nu se încadrează în niciuna. De parcă mi-ar hack-ui continuu vreun sistem intern de securitate - nu mă puteam apăra, nu în măsura în care o fac de obicei.

Am deschis fereastra. Luminile gălbui ale orașului se dizolvă în cer. Un avion a trecut pe deasupra mea, luna se reflecta pe fuzelajul lui de metal. M-am trezit visând cu ochii deschiși, întrebându-mă dacă zâmbește la fel de sigur pe sine și când zboară.

Părul încă ud de la duș, perna rece, dar creierul nu se oprea.

Am încercat să scot din minte gândul că cineva a văzut prin armura mea în câteva minute.

Am deschis Instagram, am derulat câteva vieți perfecte, și am dat peste mesajul Vivienei.

Ea e cea care mă trage mereu înapoi la sol înainte să mă înalț prea mult. M-am gândit că de fapt îmi place să mă înconjor cu oameni la fel de încăpățânați și de voinici cum sunt și eu.

A doua zi dimineața, pe drum spre muncă, mobilul meu a prins din nou viață.

Fără semn de întrebare. Nu cere. Afirmă.

N-a venit niciun răspuns. Doar ore mai târziu.

Mi-au sclipit ochii. Răspund după-amiază.

Nu a venit niciun răspuns.

Speram să renunțe.