„Unde au dispărut bărbații adevărați?" - întrebarea apare de obicei când cineva e obosit. Obosit de dating, de dezamăgiri, de nesiguranță, de senzația că nu-l mai înțelege pe celălalt.

În momentele astea e foarte tentant să cauți un vinovat, atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Femeile îi acuză pe bărbați că s-au înmuiat, bărbații dau vina pe femei, pe egalitate, pe lumea modernă, pe social media, pe discursul feminist. Într-un fel, ambele tabere pot avea dreptate pe bucăți, dar în realitate s-a întâmplat altceva: scenariile vechi s-au prăbușit, iar cele noi încă nu sunt suficient de clare.

În acest articol nu o să spun că pe vremuri era mai bine, sau că toată lumea e toxică. Încerc mai degrabă să înțeleg de ce subiectul a devenit atât de epuizant pentru ambele sexe. Schimbarea rolurilor de gen nu a venit pentru mulți ca o eliberare, ci ca o stare de confuzie. Iar confuzia, aproape niciodată, nu arată bine.

Ce înseamnă cu adevărat „bărbat adevărat"?

Folosim expresia „bărbat adevărat" de parcă ar fi o definiție eternă, bătută în piatră. Ca și cum ar exista un checklist secret pe care, dacă îl bifezi, primești ștampila: BĂRBAT. Doar că cuvântul adevărat nu descrie de obicei un adevăr obiectiv, ci un amestec de dorință și frică.

Dorința ca cineva să fie stabil, de încredere, prezent. Și frica că, dacă bărbatul nu mai e ca înainte, atunci ce ne mai ține în picioare? Problema începe când confundăm bărbatul adevărat cu dominația, lipsa de emoții, controlul. În acest caz nu căutăm un bărbat, ci o armură.

Modelul vechi: muncește, întreține, nu întreabă - dar asta e cu adevărat scopul?

Criza masculinității: nu slăbiciune, ci o perioadă de tranziție

Mulți vorbesc despre criza masculinității, și există un sâmbure de adevăr aici. Nu pentru că bărbații au devenit mai răi sau mai buni, ci pentru că au devenit diferiți. Iar asta e greu de digerat pentru ambele părți.

Tranziția asta creează pentru mulți bărbați un fel de ciocnire interioară. Modelul vechi spune: rezolvă singur. Modelul nou cere: vorbește despre asta. Dacă cineva nu a învățat echilibrul dintre ele, apar reacțiile clasice: cinism, retragere, supracompensare, sau atac dur care, de fapt, e apărare.

Masculinitatea toxică: când eticheta „bărbătesc" devine scuză

Mulți aud expresia masculinitate toxică ca și cum ar însemna că masculinitatea e toxică. Dar, de fapt, se referă la momentul în care rolul masculin e strâns într-un tub atât de îngust încât îi face rău tuturor - bărbatului, partenerei, copilului, prietenilor.

E toxic când masculinitatea se confundă cu un sentiment de „mi se cuvine". Mulți încearcă să trăiască după tipare moderne, dar încă își privesc genul ca pe un fel de idol. În astfel de cazuri, hotărârea pe care o caută o femeie se transformă în control, calmul devine îngheț emoțional, iar leadership-ul devine dominare. La fel de toxic e și când vulnerabilitatea e zonă interzisă, pentru că „nu e bărbătesc".

Schimbarea rolurilor de gen - declanșatorul întrebării

Schimbarea rolurilor de gen nu înseamnă că bărbatul trebuie să devină femeie renunțând la orice trăsătură masculină. Înseamnă că drepturile și responsabilitățile nu mai sunt automate. Autoritatea nu o dă genul, ci comportamentul. În relație nu mai e de la sine înțeles că unul servește și celălalt primește. Toate devin chestiuni de acord. Iar asta e mai incomod, pentru că trebuie să discuți, să negociezi, să faci compromisuri, nu doar să intri într-un scenariu deja scris.

Multe conflicte nu sunt, de fapt, despre ideea că egalitatea femeilor omoară masculinitatea, ci despre reacția de panică a unor bărbați. Despre faptul că o parte dintre ei simt că și-au pierdut rolul sigur, în timp ce nimeni nu i-a învățat cum să construiască unul nou. O parte dintre femei simt, în sfârșit, că nu mai trebuie să înghită totul în tăcere, dar nici nu vor ca, din cauza cerințelor lor legitime, să fie văzute ca relele.

Privit așa, nu moare masculinitatea, ci ierarhia veche, automată. Acest lucru e greu de acceptat, chiar și atunci când ești de acord cu ea și vrei să urmezi direcția.

Masculinitate sănătoasă: nu moale, nu dură, ci stabilă

Masculinitatea sănătoasă nu e despre zgomot, ci despre prezență

Masculinitatea sănătoasă nu e sănătoasă pentru că e tăcută sau zgomotoasă, dominantă sau permisivă, pentru că are bani sau nu are. E sănătoasă pentru că e stabilă.

Mulți pun întrebarea greșit. De fapt nu avem nevoie de adevărat, ci de funcțional. Nu de modă veche sau de modă nouă, ci de de încredere. Nu de un bărbat dominant, ci de unul care nu se prăbușește doar pentru că o femeie are voce, așteptări și venit propriu.

Egalitatea femeilor omoară masculinitatea?

Nu. Cel mult omoară ceea ce, până acum, se deghiza în masculinitate: privilegiul automat, autoritatea fără întrebări, logica mi se cuvine. Asta doare, dacă cineva care a crescut cu ea și a construit o parte din identitatea lui pe acest fundament. Și nu doare puțin. De aceea, esența devine compromisul și evoluția comună.

Masculinitatea reală - ținuta, responsabilitatea, calmul, autocontrolul, grija, curajul - nu se prăbușește pentru că femeia nu mai e subordonată. Dimpotrivă. Egalitatea testează exact asta: ai forță interioară reală sau doar mușchi de rol? În momentul în care poți să ții piept unei femei puternice fără să o controlezi sau să o micșorezi, se vede dacă ești cu adevărat puternic sau doar ți-ai camuflat slăbiciunea.

Iar dacă cineva simte că azi nu mai poți fi bărbat, de multe ori nu e problema că nu se poate, ci că nu e clar ce fel de bărbat merită să fii. Asta nu mai e ideologie, ci un set de abilități care se pot învăța: comunicare, autocunoaștere, limite, responsabilitate, prezență. Bărbații le pot învăța, iar femeile pot fi mai răbdătoare, dacă ambele părți au disponibilitate pentru compromis și înțelegere.