Și totuși… dreptul la avort rămâne și azi unul dintre cele mai divizive, cele mai încărcate emoțional subiecte. Până în ziua de azi suntem plini de polițiști ai moralității. Bărbați, preoți, politicieni, ba chiar și unele dintre noi, femei se aliniază la cor. De-aia chiar îmi vine întrebarea: de ce nu putem respecta decizia altui om? Decizia aia care, apropo, e al naibii de grea?

Nimeni nu merge la avort de bucurie. Nimeni nu face asta pentru că n-are altceva mai bun de făcut într-o luni dimineață. Tocmai de aceea e o greșeală uriașă când cineva mai pune și judecata deasupra.

Copiii care, mai târziu - din lipsă totală de iubire, atenție și siguranță - pot ajunge pe un drum de viață pentru care aceiași polițiști ai moralei iarăși judecă.

Zi-mi, atunci: care e mai bine? Să se nască un copil doar ca să sufere după? Tu zici că da. Da, ca apoi să dai din cap compătimitor? Ca să ai pe cine să dai vina? Sigur, pe hârtie există soluții pentru orice. Dar cine îi ajută pe copiii ăștia în realitate? Pentru că de la tine, dragul meu polițist al moralei, nu văd fapte. Văd doar cuvinte mari, goale, zgomotoase și nesolicitate.

Indiferent ce decide o femeie, tot e greșit - pentru că, de fapt, miza nu e dreptul la avort, ci controlul asupra corpului ei

Judecați. Judecați femeile care îndrăznesc să decidă. Care, cu durere, fac un pas. Voi spuneți ce ar trebui să simtă o femeie, ce ar trebui să îndure, cum ar trebui să decidă, prin ce ar trebui să treacă. În timp ce ea e cea care poartă copilul 9 luni în corp și își asumă responsabilitatea pentru el o viață întreagă. Nu voi.

Eu, de exemplu, îmi doresc copil. Pe bune. Când o să mă simt în siguranță și când o să pot să-i ofer și lui siguranță. Dar mă pune pe gânduri cruzimea lumii. Cruzimea aia pe care voi o hrăniți din plin. Mi-e rușine și în locul vostru.

Mi-e rușine, pentru că opiniile despre dreptul la avort rareori sunt, de fapt, despre avort. Totul e despre control. Despre puterea asupra corpului unei femei.

În societatea asta nenorocită, corpul femeii e mereu public. Orice ar fi: corpul femeii e al tuturor, numai al ei nu. Toată lumea are o părere, de obicei foarte tăioasă. Mulți au și impresia că au drept de decizie, mai puțin cea care suportă consecințele. Ea n-ar avea voie nici la opinie, nici la decizie, pentru că orice ar decide, e judecată.

Tu, drag polițist al moralei, care îți exprimi atât de tare părerea, ești și tu un egoist. Ești egoist pentru că nu te gândești ce viață l-ar aștepta pe copilul pe care îl împingi cu atâta forță. Ești egoist pentru că, de fapt, îți pasă prea puțin de femeie, de copil, de viață, tu vrei doar să ai dreptate. Nu e vorba despre salvarea fătului. E despre ego. Despre judecată. Despre control.

Și, te rog, dacă pe tine te deranjează că soacra ta se bagă și îți spune ce piure să-i dai copilului, atunci de ce nu te deranjează că tu te bagi în corpul altcuiva? Pentru că, în realitate, pe tine te doare fix în cot.

Bărbați care vorbesc ușor - femei abuzate care arată realitatea în cifre

Voi, bărbaților, vorbiți atât de ușor. Și de ce n-ați vorbi ușor? Un minut și jumătate de „urlete" și gata copilul. Iar consecințele le duce altcineva, pentru că ea e femeia, nu? Femeia = fabrică de copii, servitoare, îngrijitoare, rezervor emoțional.

Știi ce e cel mai trist? Că după ce ți-ai avut marele minut și jumătate, iar femeia îți poartă copilul nouă luni, tu pleci liniștit mai departe, pentru că a luat câteva kilograme în sarcină. Acolo arăți ce om viclean poți fi.

Unde ești atunci, tu, mare bărbat? La băut? Pozând lângă noua ta iubită cu 15 ani mai tânără? Tu îți permiți. Îți trăiești viața, pentru că diferențele salariale sunt în favoarea ta. Pentru că societatea îți ține spatele. Iar femeia „se descurcă". Se descurcă singură. Se descurcă în sărăcie. Se descurcă abuzată. Se descurcă judecată.

Dar să îndrăznească o femeie să spună că nu poate să-și asume un copil, atunci să vezi public gălăgios. Atunci toată lumea devine brusc deștept și moralist.

Când decizia nu e liberă - ci forțată

La fel ca atunci când o femeie spune că nu îndrăznește să ducă sarcina mai departe. Nu trebuie să fii matematician ca să calculezi câte nasc într-o relație abuzivă. Câți copii se nasc în relații abuzive. Care e garanția că acel copil nu va fi abuzat? Care e garanția că nu va privi cum taică-su o bate pe maică-sa până o omoară, doar pentru că așa are el chef?

Spune-mi: și în situația asta să nască femeia? Că o să fie bine? Sigur, o să fie foarte bine. S-a născut. Iuhu. Toată lumea fericită. În afară de singurul care chiar ar conta: copilul. Important e că s-a născut, și își distruge viața trăind-o.

Dreptul la avort nu înseamnă anti-copii, ci o decizie de viață și afirmarea autonomiei

Mulți vorbesc despre avort ca și cum ar fi un bol de supă. Dacă nu vrei, nu cumperi. Te rog eu… Dacă nu ți-e foame, nu mănânci. Dacă nu ești pregătită pentru un copil, cum ai putea să-l asumi?

Să decizi asupra unui avort nu e ușor, nu e rapid, nu e superficial. Iar când cineva forțează o femeie să ducă o sarcină împotriva voinței ei, asta nu e protecția vieții, ci sacrificarea vieții unei femei.

La unii bărbați, în ultima vreme, apare ca o batjocură: „au vrut egalitate femeile, ăsta e rezultatul feminismului". Dacă cineva crede că feminismul înseamnă doar că femeia poate și munci, dar acasă să rămână tot servitoare, atunci să nu vorbească despre egalitate. Nici măcar în glumă. Egalitatea înseamnă că îți asumi o parte egală în tot. Că respecți corpul femeii și decizia ei. Că nu domini, ci îi ești partener. Că îți încălzești ciorba seara, dacă ți-e foame.

Până când o parte dintre bărbați nu înțelege asta, până când societatea nu înțelege, până când politicienii nu înțeleg, nu există egalitate. Nu există respect. Nu există umanitate.