Tot mai des dau peste postări interesante pe platformele de social media despre romantizarea dinamicilor toxice în relații. Iar cultura populară ne servește exact asta, ambalând disfuncționalitatea în romantism cu litere mari.
Dacă și pe tine te atrage nesiguranța împachetată ca chimie, gelozia tradusă drept iubire, iar jocul cald-rece vândut ca pasiune, articolul ăsta e pentru tine. Azi încercăm să înțelegem de ce e mai ușor să confundăm cu iubirea ceva ce, în esență, e un roller coaster pentru sistemul nervos.
Cuprins
Dopamina dramei: de ce devine dependentă nesiguranța în relațiile toxice?
Una dintre cele mai înșelătoare părți ale relațiilor toxice este că nu sunt permanent rele. Ba chiar, uneori sunt incredibil de bune, și tocmai asta le face periculoase. Ciclul tensiune-ceartă-împăcare creează un ritm care se fixează în corp ca intensitate. Iar intensitatea e ușor de confundat cu profunzimea. Când nu o confundăm, mintea noastră tot caută întâmplări, și de multe ori acel ceva vine tot din intensitate.
Cultura pop adoră asta, pentru că arată bine pe ecran. Povești ca After sunt construite aproape integral pe acest cerc: conflict, ruptură mare, gest grandios, împăcare, revenire, și o luăm de la capăt. Același sentiment de roller coaster se poate simți romantic pentru mulți, fiindcă povestea te ține constant în alertă.
Dramaturgia culturii pop și romantizarea relațiilor toxice
Într-o relație sănătoasă există conflicte, dar nu relația în sine e conflictul. În schimb, multe filme/seriale/cărți vor dramă de cuplu, pentru că merge. E ușor de consumat, de comentat, de citat. De cele mai multe ori, succesul e aproape garantat.
Un clasic al iubirii fatale despre care toată lumea măcar a auzit. În firul romantic sunt o mulțime de elemente care, în realitate, ar fi cel puțin ciudate (obsesie, control puternic, „nu pot trăi fără tine"), dar atmosfera, muzica și estetica vizuală transmit mesajul: e romantic, pentru că e predestinat și periculos.
Manipulare, jocuri de putere, strategie și totuși, pentru mulți rămâne o poveste iconică, pentru că filmul ambalează distrugerea într-un stil atât de elegant, încât ochiul ajunge să creadă că asta e chimie.
Pe de o parte, e de înțeles, deoarece altfel industria divertismentului ar da faliment. Relațiile stabile se vând greu, deoarece se pare că nu se întâmplă nimic; într-o dinamică toxică, scenariul se scrie singur.
Un exemplu care nu e neapărat pop culture în sensul clasic. Există toxicitate, și nu puțină, dar evoluția psihologică e bine construită. Regizorul a încercat ceva mai realist, ceva ce, teoretic, publicul spune că vrea: o transformare explicată, detaliată, inclusiv după ce toxicitatea începe să se dizolve. Nu putem spune că seria a fost un eșec total, dar dacă te uiți mai atent la feedback, mulți oameni s-au plictisit. De ce? Pentru că progresul a fost arătat lent, pas cu pas, mai aproape de felul în care se întâmplă în viața reală, doar că aici nu mai existau acele vârfuri dramatice care să țină creierul complet captivat.
„Îl repar" - fantezia salvatorului
Una dintre cele mai periculoase forme de romantizare este când povestea îți șoptește: „E așa pentru că e rănit... dar tu vei fi persoana pentru care se schimbă."
Din acest motiv funcționează atât de bine tiparul personajului rănit, controlator, închis. Cititorul sau spectatorul primește o misiune, trăită împreună cu personajele: dacă ești suficient de bun(ă), se va deschide. Și odată cu misiunea vine și o identitate: sunt special(ă), m-a ales pe mine, eu l-am salvat.
Dintre francizele romantice moderne, e controversat exact din motivul ăsta. Pentru unii e fantasy, pentru alții normalizează periculos situații în care puterea, controlul și depășirea limitelor sunt împinse în zona romantică. Și e o discuție separată ce standarde a setat în societate. Nu erotismul e problema principală, ci: cine controlează, cât de liberă e alegerea și ce se întâmplă când celălalt spune nu.
„Red flag, dar hot"
Social media mai adaugă un strat. În lumea clipurilor scurte, extremul este recompensat. Comunicarea normală, consecventă și curată nu devine virală. Iar oamenii vor reach de parcă ar depinde viața lor de asta. În schimb, „a dispărut, s-a întors, acum iar scrie", „mă rănește, dar îmi place", prinde.
Nici algoritmul, nici industria divertismentului nu sunt optimizate pentru fericirea ta, ci pentru atenția ta. Faptul că ceva are reach mare nu înseamnă automat că e adevărat, dar e foarte ușor să normalizezi un produs consumat de un public uriaș.
De ce ne atrage ceea ce ne rănește?
Pentru mulți oameni, relațiile toxice nu par romantice pentru că asta își doresc conștient, ci pentru că sunt familiare. Dacă ai crescut într-un mediu în care iubirea era condiționată, atenția era imprevizibilă, iar siguranța nu era ceva de la sine înțeles, haosul poate ajunge să se simtă ca acasă. Te ține într-o zonă de confort, chiar dacă e un confort toxic.
De aceea, până nu lucrezi cu tine, e greu să privești lucid producțiile care apar pe ecran și care îți pun în față standarde imposibile, iar între timp, există riscul să te rănești și mai tare.
Fantezie vs realitate: de ce funcționează relațiile toxice în povești și nu funcționează în viața reală?
În cărți și în filme există o centură de siguranță secretă: autorul. El decide dacă personajul evoluează, își cere scuze, se schimbă și dacă finalul oferă catharsis. În viața reală nu există un arc narativ garantat. Dacă cineva repetă aceleași comportamente iar și iar, nu e dezvoltare dramatică de personaj, ci un tipar, iar tu nu-l poți schimba fără voința lui.
În cultura pop, relațiile toxice sunt adesea sexy pentru că le consumăm într-un cadru controlat. Doar că ceea ce pe ecran pare excitant, în realitate se transformă rapid în anxietate și rană, pentru că mediul real nu e controlat.
Unde e limita?
Dacă iei cu tine un singur lucru din acest articol, să fie acesta: există lucruri care în viața reală nu sunt romantice, ci periculoase. E important să recunoști situațiile înainte să le idealizezi. Există dinamici intense care nu sunt distructive, dar trebuie să faci diferența.
La început am spus că fiecare decide pentru sine dacă dinamica numită toxică e bună sau rea. Îmi mențin ideea, dar doar în cazul în care poți separa clar realitatea de poveștile încadrate, închise într-un scenariu.
În viața reală, de obicei nu e pasiune, ci o problemă atunci când partenerul:
- te controlează (cu cine te vezi, ce porți, ce postezi),
- te pedepsește prin tăcere / dispariție / răceală,
- îți vinde gelozia drept iubire,
- te umilește, te desconsideră sau te face să crezi că tu ești problema,
- îți încalcă constant limitele și apoi numește asta romantic.
Iubirea poate fi intensă, dar nu are nevoie de frică, superioritate sau de pierderea unuia dintre voi pe drum.
Romantizarea relațiilor toxice este, în fond, o confuzie culturală
Luăm drama drept iubire pentru că e mai zgomotoasă, deși în viața reală liniștea poate fi mult mai sigură.
Cel mai mare plot twist nu e când cineva se schimbă pentru tine. Ci când îți dai seama că iubirea poate fi puternică și fără să distrugă.
